Înnoitoarele icoane ale Elenei Murariu

Ion Zubaşcu (Romania Liberă), 12 aprilie 2003

Icoanele Elenei Murariu împrumută ceva din ştiinţa zugravilor medievali, în desenarea ocrotitoarelor incinte cereşti şi a detaliilor vegetale, dar pun – în acelaşi timp – în valoare vocaţia compoziţională a artistei, lizibilă mai ales în realizarea unei complementaritaţi pline de sens şi frumuseţe între spaţiul profan şi cel sacru. Abordând teme cunoscute ale eposului biblic de la Buna Vestire la Izgonirea din Rai, Răstignirea sau Înălţarea, icoanele Elenei Murariu au totuşi un element de noutate, individualizant şi inconfundabil.

Obişnuită cu migala ostenelii îndelungi pe suprafeţele destinate restaurării şi cu respectul faţă de fiecare milimetru de frumuseţe veche, ce trebuie smulsă nedreptăţii corozive a timpului, Elena Murariu işi îmbogaţeşte compoziţiile cu unele detalii surprinzătoare, dar pline de sensuri. Dacă spaţiul profan redat prin peisajul abrupt şi stâncos al unui povarniş montan, transmite sugestia de inospitalitate şi suferintă, incintele cereşti ale Raiului şi Împărăţiei, de dincolo de vârfurile chinuitei ascensiuni pământeşti, compensează spaţiul plastic al icoanei cu liniştea refugiului definitiv al sufletului, eliberat de precarităţile vieţii lumeşti. O altă lume se deschide peste înălţimile munţilor, în care vegetaţia exotică desenată cu plăcere miniaturală sugerează vitalitatea sacrului din mereu înverzitele Grădini ale Raiului, promisiunea Învierii şi a vieţii veşnice revelate în Evanghelii. Elena Murariu înviorează arta iconografică românească înnoind-o cu sugestii actualizante ale deschiderii postmoderne, lucru pe care nu-l poate face decât un artist care nu doar cunoaşte rigorile icoanei bizantine, ci işi trăieşte viaţa şi destinul în paradigma sacrului hrănindu-se cu aura Duhului cel viu şi mereu creator.

Back