Închinare la icoane noi

Corneliu Ostahie, Intercity Magazin nr. 32 / Sectiunea ARTĂ

O prejudecată cu care mulţi dintre noi am avut şi încă mai avem de-a face atunci când vine vorba de icoane, de valoarea artistică şi, de ce nu, de cea comercială a acestora, constă în convingerea că vechimea unor astfel de obiecte reprezintă un criteriu de selecţie imbatabil, în funcţie de care ele merită sau nu să se bucure de atenţia noastră. Dacă nu eşti expert în domeniu, ci doar un colecţionar ocazional, mânat în demersul tău fie de dragostea sinceră faţă de artă, fie de dorinţa de a face bani din comerţul cu valori de acest gen, atunci e de aşteptat să-ţi întorci privirea exclusiv spre trecut, aşa cum procedează, de pildă, căutătorii fosilelor de dinozauri care ştiu foarte bine că acele vieţuitoare au dispărut definitiv în urmă cu zeci de milioane de ani şi, prin urmare, nu au niciun motiv să scotocească prin timpurile mai apropiate de noi. Cu alte cuvinte, revenind la subiectul nostru, s-ar putea spune, conform raţionamentului de mai sus, că toate adevăratele icoane au fost deja pictate şi că toţi marii maeştri ai genului sunt morţi de mult!
O astfel de abordare pare justificată la prima vedere de perspectiva comună asupra religiei şi a tradiţiei bisericeşti, perspectivă potrivit căreia marile evenimente întemeietoare de credinţă şi personajele implicate în acestea s-au petrecut ori s-au manifestat cu foarte mult timp în urmă, iar noi nu facem decât să moştenim, din generaţie în generaţie, imagini prestabilite ale acestora, asupra cărora nu putem interveni fără a comite un sacrilegiu, singurul lucru permis fiind copierea conştiincioasă a icoanelor. Nu întâmplător deci, pentru foarte mulţi oameni ideea că ar mai putea exista astăzi creatori de icoane, în adevăratul sens al cuvântului, pare un nonsens.
Cu toate acestea, astfel de artişti care, dincolo de a duce mai departe un meşteşug ce a atins cândva perfecţiunea, sunt capabili să redefinească în accepţiuni contemporane structura limbajului picturii religioase, făcându-l din nou viu şi polivalent, continuă să apară şi să se manifeste, iar unii dintre ei ajung chiar să facă şcoală. Elena Murariu este, fără îndoială, unul dintre aceştia din urmă.

Sub bolţile cu îngeri
Prin anii 1987-1989, Elena Murariu începuse să se afirme ca un grafician promiţător, ale cărui lucrări figurau în expoziţii de gen şi uneori erau chiar premiate de jurii profesioniste şi, evident, exigente. Practica o grafică expresionistă şi aproape nonfigurativă, încercând să se exprime pe ea însăşi, dar într-o manieră uşor alambicată. Ca urmare, simţea că devenise pe undeva prizoniera unui limbaj la modă care îi venea ca o haină de împrumut. Fireşte, putea să persevereze în acea direcţie, mai ales că nimeni nu părea să sesizeze inconfortul său, bine mascat de altfel, dar s-a decis să renunţe. S-a confruntat atunci cu o criză de identitate artistică, o criză cât se poate de reală şi de apăsătoare, care a durat nu mai puţin de zece ani. Cum a reuşit s-o depăşească? „Încă mă mai întreb şi eu cum a fost posibil. Înclin să cred că datorez acest lucru ideii de a mă reîntoarce la una dintre pornirile mele artistice iniţiale, anume aceea de a face pictură religioasă. Cochetasem cu o astfel de posibilitate prin primii ani de facultate, dar totul a rămas la nivel de intenţie, poate şi pentru faptul că pe atunci se considera că pictura religioasă nu este altceva decât un refugiu pentru artiştii rataţi, incapabili să se exprime într-un mod numai al lor. Acum cred că am fost inspirată lăsând să dospească mai bine de un deceniu această idee. Când am reluat-o, ştiam deja că ea îmi va oferi colacul de salvare de care aveam atâta nevoie. Şi mai ştiam că nu voi cădea în păcatul de a fi un simplu copist preocupat până la obsesie de perfecţionarea abilităţilor de imitator, ci că îmi voi pune probleme de cu totul altă natură, cum ar fi de pildă resuscitarea potenţialului de comunicare reală al icoanei ca suport de mesaj sacru, dar şi ca imagine plastică. Am pornit pe acest drum în urmă cu mai mulţi ani. Am început prin a restaura pictură religioasă. Am petrecut sute, poate mii de ore sub bolţile pline de îngeri, am ascultat nenumărate cântări şi liturghii, iar la un moment dat am realizat că mă aflam în faţa unei bifurcaţii, că din drumul meu se desprindea o altă posibilă cale de urmat, aceea de pictor de icoane. Desigur, m-am întrebat încotro s-o iau: să renunţ la restaurare sau să ignor noua chemare? În cele din urmă, am hotărât să le fac pe amândouă, pentru că sunt preocupări complementare ce nu trebuie despărţite. Mai mult decât atât, aş putea spune că activitatea de restaurator m-a adus în biserică, m-a adus lângă icoane, iar acestea mi-au întărit credinţa. Am păstrat dintotdeauna un sentiment religios în adâncul sufletului meu, dar sensul adevăratei credinţe mi-a devenit accesibil abia atunci când am simţit că icoanele nu sunt simple obiecte pe care eu le vindec de rănile lăsate de trecerea timpului, ci prezenţe cu care se poate comunica, porţi prin care se poate pătrunde în dimensiuni nonfizice, în spaţii ale spiritualităţii pure.”
În urma unei astfel de „mărturisiri”, aproape oricine îşi poate da seama că Elena Murariu a fost atinsă de ceea ce se numeşte „harul divin”. Însă în faţa icoanelor create de ea nu este suficient să te închini ca la orice altă icoană, pentru că, aşa cum sugeram la începutul acestor rânduri, fiind lipsite de atributul vechimii, „sfinţenia” lor trebuie dovedită.

Iconarii care vor fi
Fără doar şi poate, cea mai cunoscută icoană pictată de Elena Murariu este „Icoana întru cinstirea Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, aflată la mănăstirea Putna, unde a fost aşezată de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 2 iulie 2004, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la trecerea la Domnul a domnitorului moldovean.
Este o lucrare de dimensiuni medii (94 x 88 cm) compusă dintr-o imagine centrală, înfăţişându-l pe Ştefan cel Mare în faţa lui Isus Hristos şi a Maicii Domnului, şi din alte opt scene în care sunt zugrăvite momente de referinţă din viaţa voievodului. Complexă, animată de un amplu suflu epic care îndeamnă nu doar la pietate şi meditaţie, ci în egală măsură şi la rememorarea unor evenimente relativ apropiate în timp şi interpretate în fel şi chip din punct de vedere istoric, această icoană respectă întocmai canoanele picturii bisericeşti. Fiind însă vorba de un sfânt nou, ca să spunem aşa, Elena Murariu a trebuit să utilizeze toate elementele specifice acestor canoane pentru a compune o structură adaptată unui context puternic interferat de informaţii şi aprecieri „desacralizate” şi „desacralizante”, laice, adesea contradictorii.
A fost un demers peste care a plutit din start spectrul eşecului şi cu toate acestea artista a reuşit să creeze o atmosferă religioasă mai mult decât convingătoare, care emană smerenie şi induce un fior de sorginte divină cât se poate de autentic. În spatele acestei reuşite indubitabile stau ani de studiu şi de căutări, de clarificări dogmatice şi de deprinderi meşteşugăreşti, dar şi de meditaţie pe marginea impactului real pe care icoana îl poate avea în viaţa omului contemporan, dincolo de pietismul necondiţionat sau conjunctural care a devenit un fenomen pe cât de răspândit, pe atât de superficial.
Din această perspectivă, Elena Murariu a fost şi rămâne un „iconar” care se abate de la dogmaticul „Crede şi nu cerceta!”. Ea interpretează adesea conţinutul şi mesajul icoanelor, atât ale celor tradiţionale, „consacrate”, cât şi ale celor pe care ea însăşi le concepe.
Din acest gest de independenţă spirituală, care de altfel nu face decât să consolideze edificiul interior al credinţei, s-a născut grafica religioasă a artistei, o componentă a creaţiei sale care este destinată sălilor de expoziţii şi care se caracterizează printr-o manieră de comunicare mult mai directă, mai simplă şi, posibil, mai eficientă. „Aripi de înger” şi „Între psalmi şi icoană” sunt doar două dintre cele mai recente expoziţii cu lucrări de acest gen, expoziţii în urma cărora, studiind reacţiile publicului, Elena Murariu a putut face o serie de constatări nu numai incitante, ci şi încurajatoare: unii dintre cei interesaţi de creaţiile sale grafice s-au raportat la ele ca la icoane autentice, ceea ce înseamnă că imaginea cu conţinut sacru este recunoscută ca atare chiar în absenţa simbolisticii stricte a picturii bisericeşti; există oameni ce nu acceptă să se roage în faţa unor copii realizate după icoane celebre, copii care, aşa cum nota undeva Teodor Baconsky, se remarcă doar prin „impostura pietistă”, preferând în acest scop fie icoanele vechi autentice, fie interpretările originale pe marginea acestora ale unor artişti de azi; „democratizarea” înţelesului intrinsec al icoanei, „povestirea” lui într-un limbaj plastic adecvat percepţiei actuale, cu respectarea credinţei şi a rigorilor profesionalismului, tind să devină noi vectori de comunicare ai mesajului religios.
Dacă toate aceste concluzii au rezultat din observarea unor întâmplări şi comportamente reale – şi nu văd de ce n-am crede că lucrurile stau astfel –, atunci Elena Murariu se poate considera de două ori fericită.
În biserică, spune ea, lângă icoanele pe care le tămăduieşte, se simte în permanent contact cu breasla iconarilor. Dar nu cu aceea a celor ce sunt, ci cu aceea a celor care au fost, asta însemnând că nu se simte solidară cu cei care fac „xeroxuri de mână” după icoane, ci cu cei care au fost plini de har şi au cutezat să-şi depăşească limitele.
Acesta ar fi primul motiv de fericire.
Al doilea constă în faptul că de acum înainte se va putea simţi alături şi de breasla iconarilor care vor fi, pentru că, mai mult ca sigur, pe urmele stilului consacrat de ea şi a ideilor pe care le promovează vor păşi în curând şi primii discipoli.
(Artişti, ateliere, galerii. Ghid facultativ de încântat privirea, Editura Karta Graphic, 2009, p. 155-160)

Back