Fragment din textul “Constatin Brâncoveanu – pilda bogatului mântuit” din volumul Constantin Brâncoveanu, puterea viziunii

Doina Mândru, 2013

O problemă de ordin moral rămîne încă deschisă, aceea a iconografiei acestor mucenici [Sfinţii Martiri Brâncoveni] care a lipsit vreme de trei secole. Să fi fost pilda Brâncovenilor mult prea copleşitoare? Să fi devenit firea românilor, aplecaţi mereu subt vremi, mult prea acomodantă? Acolo unde documentele abundă, o tăcere rece se lasă, inexplicabil, în zona comentariului istoric. Şi dacă gândul însuşi împietreşte numai la spaima că opţiunea abjurării, sau condamnarea pentru credinţă pot deveni, vai, oricând actuale, gestul jertfelnic al Elenei Murariu vine să vindece această surdă, vinovată, tăcere propunând spre contemplare efigiile în eternitate ale fericiţilor sfinţi Brâncoveni.

Chipul lor etern, izvodit din dragoste, în sufletul ei, asemeni aceluia imprimat pentru vecie pe Mandylion, l-a văzut tainic licărind pe stîlpări de lumină, aşa cum privise cu încîntare chipul strămoşilor lui Iisus pictaţi roată, pe stîlpii pronaosului de la Hurezi, ori pe aceia de la Motru, ori Snagov. Apoi i-a privit strălucind în verdeaţa bradului, podoabe de preţ în grădina raiului, aşternându-se cunună pe coloana cerului, cea care înalţă orizontala, osia lumii.

Elena Murariu recuperează pentru imaginarul Olteniei chipurile iconice, fără trup, ale Brâncovenilor, pentru a le transfera apoi pe stâlpii funerari amplasaţi la margine de drum spre amintirea petrecerii celor de mai înainte, stâlpi de pază întru trezvia duhului.

Revenind la obsesia istorică a marilor bogăţii care au pricinuit până la urmă atâta durere, vom înţelege că avem înainte, cu Brâncovenii, pilda bogatului mântuit, acela care consimte în final să părăsească toate, salvând sufletul, pentru a trece la cer prin uşa cea strîmtă.

Back