Elena Murariu, - expoziţia “Icoana”, Mogoşoaia, 23.03-30.04.2003

Elena Murariu are cu icoana un dialog îndelung şi complex, prilejuit şi de faptul că artista a debutat ca restaurator al picturilor murale la biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, lucrând apoi la conservarea frescelor mănăstirii Humor, la Topolniţa sau Hălmagiu, ori, în calitate de autor al restaurării, la bolniţa Bistriţei – Vâlcea. Excepţionala valoare artistică a picturilor restaurate nu putea să nu impresioneze profund pe iconarul zilelor noastre. Dar nu-l vom regăsi, totuşi, pe restaurator în expoziţia de faţă altfel decât în respectul absolut al iconarului pentru tehnică şi materialele tradiţionale. Dacă însă am pre-şti aceste lucruri, nu le-am putea în nici un chip bănui, privind actuala selecţie de icoane, pentru că discreţia restauratorului este, de data aceasta, aproape totală. Citatul stilistic sau iconografic nu face apel direct la nici unul din ansamblurile amintite, deşi oricare din ele ar fi putut constitui modele oricând valabile. Opţiunea sa pentru o anumită tipologie umană, subsumată canonului iconografic al picturii bizantine şi postbizantine din veacurile XIV-XVI nu este aprofundată şi în planul stilistic, Elena Murariu neîngăduindu-şi libertatea intepretărilor în interiorul formei.

Şi totuşi, iconarul pare, în toată smerenia, a fi voit mai mult…

Cunoaşterea sfintelor cântări, cercetarea textelor fundamentale ale ortodoxiei, meditaţia asupra înţelesurilor ultime ale subiectelor alese, au condus-o la adevărate glose asupra temei înfăţişate, când nu i-au prilejuit adevărate viziuni iconografice, fericite vederi precum cele din ciclul Raiului.

De aici rezultă, în bună parte, prospeţimea imaginilor pe care Elena Murariu le propune spre contemplare. Suntem în prezenţa unei gândiri iconografice vii, lucrătoare, ce-şi are originea în textul sacru asupra căreia artista meditează, de fiecare dată, în toată smerenia, dar şi cu angajarea întregii fiinţe.

Un exemplu: rar înfăţisată în icoană, Pilda fiului risipitor, este văzută ca paradigmă adamică a condiţiei umane. Aşadar, izgoniţii din Rai se îndreaptă covârşiţi de ruşine şi durere, urmăriţi de sabia îngerului, către nimeni altul decât Christos, care, în faţa unui ciboriu, îl primeşte pe Adam, cel preasmerit, la pieptul său, precum tatăl din parabolă l-a reprimit pe fiul risipitor. Icoana la care ne referim concentrează nu numai teme şi simboluri convergente, e drept, ci şi momente diferite dar înrudite ale ciclului liturgic, revelându-le, în mod adâncitor, sensul pe care-l împărtăşeau. La fel, în Buna Vestire: arhanghelul Gabriel în bineştiutul avânt se-ndreaptă către Fecioară, cu toiagul vestitor, glăsuirea sa făcându-ni-se vizibilă în interiorul unei “clippeia”. În interiorul clippeiei citim însă profeţia despre naşterea lui Iisus, şi nu “Bucură-te, cea plină de har…” Dedesubt, îngerul învierii arăta spre mormântul gol. Întreaga scenă este însă, în mod inedit, chiar şocant pentru unii, înfăţişată pe o cruce, cu fondul de argint, ca şi cum ar fi un obişnuit decor al acesteia. Nimic însă mai puţin obişnuit, dar cât de adevărat, căci proorocirea spunea, mai departe, despre cea care urma a naşte nenuntită: 7 săbii vor străpunge inima sa….

Alteori, copacul cunoştinţei, lemnul care, pentru neascultare l-a condamnat pe Adam şi pe care spune Efrem Sirul, s-a răstignit Christos, devine subiect independent al picturilor Elenei Murariu. Copacul este pictat pe cruce, ilustrând în chip direct, dar şi neaşteptat, legătura dintre textul sacru şi imagine, ca şi cum ar ilustra unul din imnele Sfântului Efrem Sirul:

Doina Mandru

“Doi pomi a aşezat Domnul in Rai,
pomul Vieţii şi al Înţelepciunii
O pereche de fântâni binecuvantate, izvor al tuturor celor bune,
prin această slăvită pereche
omul se poate face asemănare a lui Dumnezeu,
înzestrat cu viaţa nemuritoare şi înţelepciune nerătăcitoare”

Sebastian Brock,
Sfântul Efrem Sirul, Imnele despre Paradis,
Deisis, 1998, p.158.

Între tablou şi icoană, în spaţiul contemplaţiei, gândul artistei se mişcă liber şi fără ostentaţie. Privite cu ochiul credinţei, “care poate vedea cele ascunse” (Ecleziastul, 24,3) subiecte netratate de icoană, dar îndelung dezbătute de imnografia creştină, precum Raiul, se înfăţişează privirii şi cugetării. Din punct de vedere iconografic, originea unora se află, într-adevăr, în pictura murală, în scena Judecăţii de apoi, dar deseori ne găsim în faţa unor reprezentări proprii, imagini în care textul Genezei este interpretat, făcut vizibil, în chip nou, pornind totuşi de la reprezentările cunoscute. Muntele Paradisului, Raiul închis (după căderea lui Adam) şi Raiul deschis de jertfa Mântuitorului, sunt subiecte tratate independent de Judecată, asupra cărora artista revine cu predilecţie, fie că ilustrează Izgonirea din Rai sau Pilda fiului risipitor.
Uneori Raiul este înfăţişat, în mod neaşteptat, după o logică iconografică des utilizată de cei vechi, la Chora de pildă, ca fiind deschis de însăşi jertfa şi Coborârea la iad a Mântuitorului, a cărei Înviere redeschide porţile pecetluite de păcatul adamic.
Îndrăzneala compoziţiei şi a exegezei are smerenie, de aceea iconarul pare a se ruga, prin imagine, asemeni aceluiaşi Efrem:

Doina Mandru

“Gândul meu să nu fie judecat
De Tine, Atoatecunoscătorule;
Căutarea mea să nu fie lepădată
De Tine, Atotascunsule

Pentru că am cinstit naşterea Ta,
Îngăduie-mi să sălăşluiesc in Raiul Tău
Lăudată fiind ascunzimea Ta
De toţi cei ce Te iubesc pe Tine.”

Back