Viziuni Brâncovene capitale, dansul mucenicilor din volumul Constantin Brâncoveanu, puterea viziunii (capitolul Epilog)

Nicoletta Isar, 14 septembrie 2012

Inspirată de Cuvântul întru lauda tuturor mucenicilor închinat lor de Ioan Gură de Aur, voiesc să închei acest cuvânt cu speranţa că imaginile mucenicilor Brâncoveni se vor imprima bine în mintea noastră, după cum spune Hrisostomul, ca o ”zugrăveală multicoloră” ziditoare a cugetelor. Acesta este de altfel şi spiritul în care icoanele Elenei Murariu au fost zugrăvite, spre cinstirea şi amintirea mucenicilor martiri Brâncoveni. Testul de provocare cu care acest text începe se dovedeşte a fi o revelaţie: pe cât de noi, icoanele Elenei Murariu trimit la modele şi paradigme foarte vechi. Aşa cum anticipăm, proiectul Brâncoveanu valideaza ideea caracterului deschis şi viu al icoanei păstrat în interiorul tradiţiei. Icoana se îmbogăţeşte cu noi imagini după chipul noilor sfinţi, urmând mişcarea sufletului creştin în ascensiunea lui continuă către arhetipul divin. Lecţia prinţilor mucenici transmisă de aceste imagini este ziditoare, ”pregătindu-ne casă luminoasă”, cum zice Hrisostomul. Ea este însă, mai ales, o lecţie de iubire: ”Nimeni dintre oameni nu L-a iubit pe El atât cât L-au iubit mucenicii.” Iubirea mucenicilor Brâncoveni e dată chiar de măsura teribilă a muceniciei lor. Pentru această iubire şi si mucenicie sunt cinstiţi mucenicii de toate puterile cereşti care le cercetează rănile, asemenea unor ”diamante”, şi aleargă în jurul acestor atleţi ai credinţei care urcă la ceruri, înconjuraţi de cetele (corurile) de îngeri. Căci, cum spune tot Hrisostomul, ”mucenicii diferă de îngeri numai prin nume, dar prin fapte sunt uniţi”. În această ascensiune victorioasă a mucenicilor, încununaţi de cununi, recunoaştem încă o inspirată paradigmă din universul iconic al Elenei Murariu dedicat Brâncovenilor: Scara Brâncovenilor. Asocierea cea mai explicită între urcuşul mucenicilor şi scara cerească o regăsim în acelaşi cuvânt al lui Ioan Gură de Aur. Iată ce ne spune el:

“…..adu-ţi aminte de scara duhovnicească pe care a văzut-o patriarhul Iacob, înălţându-se de pe pământ la cer; pe aceea se coborau îngerii din ceruri, pe acesta însă urcau mucenicii la ceruri. Dar la capătul fiecăreia dintre ele stă Domnul. Nu ar fi putut răbda atâtea chinuri sfinţii aceştia dacă nu ar fi ridicaţi prin aceasta.” (Facerea 28:12)

Scara, simbol al ascensiunii mucenicilor, este prin urmare nu numai sens, şi orientare către Dumnezeu, dar şi armă prin care aceşti atleţi ţin piept primejdiei în lupta lor. Aceasta este cheia înţelegerii acestei taine. Ei urcă aşadar scara ca nişte purtători de cununi spre Cel ce prezidează lupta, Hristos agonothet. Într-o inspirată sinteză, una din cele mai inovative reconfigurări ale icoanei, Elena Murariu reuşeşte să capteze într-o singură imagine înţelesul complex al acestei teme iconografice. Ea recompune practic binomul bine cunoscut “figure and ground,” investind suportul icoanei cu o forţă sporită, făcându-l parte integrantă a discursului imaginii. Astfel, suportul devine el însuşi, în acelaşi timp, icoană, cruce a martiriului, şi scară, armă a victoriei. În acelaşi timp, acest episod dramatic din istoria neamului e integrat în peisajul lui autohton, şi într-o tradiţie arhetipală care leagă semeţia bradului, cu ramurile lui dispuse în trepte către cer, de scara mistică pe care asceţii, dar şi mucenicii, o urcă în ascensiunea lor către Hristos. Prin caracterul paradigmatic al acestui simbol ascensional, bradul şi scara trimit deopotrivă la lemnul crucii, şi instantaneu la pomului roditor din grădina Raiului. Coerentă acestui simbol prezent sistematic de-a lungul întregului proiect transmite cu forţă un mesaj unic: acela al jertfei (muceniciei) Brâncovenilor şi Învierea lor ca recompensă sugerată din perspectivă Raiului. Crucea şi Învierea se ating astfel într-o întrepătrundere de nedespărţit, care este profund creştină.
Este interesant să ne reamintim că jertfa lui Hristos, model al jertfei martirilor prin care ei devin asemenea Lui (μιμητής τοῦ Χριστοῦ, 1 Cor. 11:1), a fost percepută încă de la începuturi ca un eveniment incredibil, un eveniment cosmic. De aceea primii părinţi ai creştinismului au atribuit Crucii un simbolism cosmic. Prezenţa simbolismului crucii în structura cosmică a universului a fost recunoscută de părinţii bisericii şi în mod tainic ea a fost intuită de însuşi filozoful păgân Platon, după cum spune Iustin Martirul.
Potrivit lui Iustin, ceea ce se pare că Platon gândea când a povestit cum Demiurgul, creatorul cosmosului, a aşezat Sufletul cosmic în forma literei sfinte chi (ἐχίασεν αὐτόν) în univers, este că el în chip tainic l-a presimţit pe El (Hristos), întrezărind astfel asemănarea cu tradiţia creştină a Fiului lui Dumnezeu.
O percepţie cosmică se degajă din forţă colosală a Brazilor Brâncoveni, stâlpi arhaici parcă ţâşnind din pământ spre cer. În ascensiunea lor în înalt, suliţele brazilor, folosite în tradiţia ancestrală ca obiecte funerare dar şi de nuntă, par să unească hierofanic moartea cu viaţa, cerul cu pământul, mirele cu mireasa, transfigurand întregul cosmos. Această uniune cosmică a fost imaginată ca nuntă cosmică, dans nupţial, încă din antichitate, dar şi în Creştinismul din vremea Brâncovenilor care l-ar fi cinstit pe tânărul mire, prinţul Radu, dacă nunta lui nu s-ar fi dovedit a fi una cerească. Această nuntă cosmică au dansat-o astrele ca şi îngerii, la fel şi albinele şi cârdurile de cocori, iar rotaţia lor a fost imitată de sfinţi şi mucenici în corul lor (χορὸς μαρτύρων)armonios. Dar mai presus de toate ei l-au imitat pe Mirele Hristos (Νυμφεῖος), care după cum spun cântările Triodului, a venit pe pământ tocmai pentru ca prin suferinţele Lui să refacă acest dans (χορός), hora îngerilor din care Adam şi Eva căzuseră:

Veniţi amândoi, [Adam şi Eva,] cei intâi-zidiţi, care aţi cazut din ceata cea de sus, prin pizma ucigaşului de oameni, pentru gustarea cea amară a mâncării din pomul cel de demult.

Back