Nicoletta Isar – bizantinist, Institutul de Istoria artei, Universitatea din Copenhaga

ianuarie 2004, www.stefancelmare500.ro

Privind icoana sfântului Ştefan cel Mare zugrăvită de Elena Murariu vezi în ea Tradiţia vie şi neîntreruptă. Deşi icoana este incontestabil o creaţie nouă (iconografic vorbind, aşa ceva nu s-a mai făcut), e atât de înrădăcinată în tradiţia veche, încât imi pare ca o prelungire naturală din sec. XVI. Parcă e făcută chiar pe vremea lui Ştefan! Eu cred că Ortodoxia se învârte exact în jurul acestui lucru: în jurul problemei contemporaneităţii neîntrerupte a lucrurilor şi oamenilor cu Hristos şi sfinţii lui. Ori de unde le-ai apuca, toate lucrurile sunt contemporane cu Hristos, sfinţii, iar tu eşti contemporanul lor. Asta are consecinţe adânci pentru cei care se apropie de cele sfinte, cum sunt icoanele sau frescele sfinte. N-ar trebui să mă mai minunez atât, dacă mă gândesc că restaurările ei, sunt făcute în acelaşi duh. Am privit icoana atât cât se poate “inghiţi” ea cu privirea, virtual, fiecare bit, şi cu sufletul, dar şi cu amintirea celorlalte icoane făcute de Elena Murariu, şi tot mă minunez. Adică nu mă mai minunez, decât atât cât te poţi minuna în faţa unei icoane, care este într-adevăr o minune, o taină. Minunat lucru este că încă se mai “fac” icoane, asta este cel mai minunant lucru. Continuitatea asta vie care vine din urmă, şi nu se încheie, este cheia intelesului “icoanei.” Restul... este artificiu savant. Asta trebuie să înţeleagă şi pictorii de icoane şi savanţii care “grăiesc” despre ele. Spiritul artist şi spiritul savant sunt fără relevanţă în câmpul mântuirii. Dar icoana asta care “a ieşit din mâna ta” seamănă nădejde. Elena are har! Şi din har, har se face, pentru că, aşa cum spunea Nichifor Patriarhul Constantinopolului (sec. IX), icoana este sfântă prin ea însăşi când e făcută cu har, şi împrăştie sfinţia ei, şi din ea ne împărtăşim toţi, şi locul şi omul. Icoanele Elenei Murariu sunt dovada cea mai clară că icoana contemporană are valoarea ei intrinsecă. Dacă credem că numai icoana veche este valoroasă, însemană că ne-am pierdut nădejdea în valoarea omului de acum, şi dacă asta se întâmplă, ce nefericiţi am fi! Icoana NU este un obiect de studiu despre trecut, ea este dincolo de orice timp, ea ESTE şi trebuie să rămână un reflex permanent, continuu al relaţiei noastre PREZENTE cu Hristos şi sfinţii lui. Icoana este RELAŢIE mai întâi de toate, este un reflex viu al agentului uman care face posibilă epifania iconică.

Back