Cuvânt la lansarea albumului „Rădăcini brâncoveneşti”, Librăria Bizantină

Părintele Constantin Coman, 6 noiembrie 2013

O seară specială, cu totul specială, la librăria Bizantină. O seară închinată Brâncovenilor prin prezentarea albumului “Rădăcini brâncoveneşti” al doamnei Elena Murariu. Este un bun prilej să ne întâlnim. Să ne întâlnim cu doamna Elena Murariu, cu provocările dânsei, adresate discret, sfios, femeieşte, dar cu foarte multă fermitate.

Am îndrăznit să mă alătur vorbitorilor în această seară - şi iată, lipsit de cavalerism, vorbesc chiar primul - pentru a deschide evenimentul şi pentru a face legătura între gazdă şi invitaţi. Mă bucur să fiu contemporanul unei epoci de frumoasă înflorire şi renaştere a hagiografiei. Hagiografia în formula ei imnografică, pe care tocmai am ascultat-o într-o desăvârşită execuţie a grupului Nectarie Protopsaltul şi hagiografia în formula ei iconografică, pe care o întâlnim în paginile acestui album în care sunt reproduse icoane ale doamnei Elena Murariu.

Eu am să încerc să mă exprim pe mine însumi, întâlnirea mea personală cu fenomenul acesta foarte frumos care se întamplă în vremea noastră, şi cu icoanele doamnei Elena Murariu. Am fost la expoziţia dumneavoastră de la Muzeul Ţăranului Român, v-am văzut şi la Mogoşoaia, la atelierul internaţional de pictură bisericească, deschis publicului. Sigur, v-am văzut şi icoana lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de la Mânăstirea Putna, care străjuieşte acolo, în cămara de oaspeţi de cinste, în care m-am învrednicit să mă aflu de câteva ori, însoţind personalităţi bisericeşti de prim rang, sau pur şi simplu ca prieten şi oaspete al părintelui stareţ. Doamna Elena Murariu sunteţi, iată, prezentă cu icoana dumneavoastră şi prezenţa dumneavoastră este una mai mult decât remarcabilă. Sunteţi prezentă într-un meşteşug dominat şi altădată, dar şi astăzi de partea bărbătească. Este cu atât mai mare meritul dumneavoastră.

Este o seară deosebită, pentru că se anticipează foarte frumos anul comemorativ 2014 care ar trebui să fie, şi cred ca va fi, nu atât prin strădania şi râvna noastră, ci prin lucrarea Bunului Dumezeu şi a Sfinţilor Brâncoveni, o deşteptare. O deşteptare care poate cuprinde o mare parte din straturile neamului nostru românesc.

La nivel personal, iată doamna Elena Murariu anticipează cu îndrăzneală şi lucrează la această prăznuire de foarte mulţi ani. Nu ştiu dacă a avut în minte neapărat anul acesta comemorativ dar aşa cum ne explică în paginile de introducere, legăturile dânsei cu ctitoriile brâncoveneşti, cu zona brâncoveană, cu pictura brâncoveană, cu viaţa Brâncovenilor, sunt vechi de câteva decenii şi au constituit un izvor foarte bogat de inspiraţie, de chemare înspre lucrarea darului dânsei.

Aşadar, prima semnificaţie majoră este discuţia pe marginea acestui album, pe marginea lucrărilor doamnei Elena Murariu în contextul anului Brâncoveanu, care este foarte aproape. Mă întrebam mai mult retoric, de ce din partea Patriarhiei nu avem încă anunţat programul manifestărilor anului, dar cu siguranţă vor fi manifestări foarte consistente dedicate Sfinţilor Brâncoveni. Dar eu mă bucur că apar lucrurile şi neprogramat, mişcate dintr-un imbold mai adânc, mai profund. Duhul acesta este foarte bisericesc, adeverit de faptul că oamenii simt înlăuntrul lor o chemare tainică şi participă cu doxologia lor - doxologia proprie darului pe care l-a dat Dumnezeu - la această cântare de laudă adusă Brâncovenilor, în speranţa că rememorarea aceasta şi împrospătarea gândului că neamul acesta a putut să nască un astfel de domnitor, cu o astfel de familie de martiri, poate să-şi renască elanul si resursele nevalorificate ale românilor.

Nu am să vorbesc eu despre virtuţile artistice, plastice ale icoanelor Elenei Murariu. Eu atât voi spune, că mă bucur, că mă simt bine în faţa unui lucru frumos, curat, în faţa unei expresii ca şi cea a cântării, pe care tocmai am ascultat-o, foarte aşezate, foarte mature. O spun ca preot care se mişcă de la vârsta de paisprezece ani în spaţiul bisericesc, într-un spaţiu înconjurat de icoane, într-un spaţiu în care se cântă aproape continuu. În anii ’90, atunci când s-au schimbat lucrurile la noi în ţară, alături de câţiva prieteni tineri, teologi, preoţi, intelectuali, am avut iniţiativa să ne asociem, să facem ceva. Nu ştiam exact ce, dar aveam simţământul că suntem sub nevoia presantă de a recupera autenticitatea şi puritatea exprimării noastre bisericeşti; autenticitatea discursului nostru hagiografic – iconografic, imnografic, arhitectural, omiletic - cum am spus mai sus. De aceea ne-am aşezat sub patronajul Sf. Grigorie Palama, care a fost unul dintre cei mai exigenţi teologi ai Bisericii noastre, cel care a pus totul sub semnul clarităţii şi rigorii maxime. Şi iată, ne aflăm deja în faţa unui discurs iconografic matur, liber. Un discurs care, deşi se aşează în canoanele şi în tradiţia Bisericii, în ascultare cum se spune, este în acelaşi timp creator, original, cu o evidentă pecete personală. Un discurs iconografic care produce bucurie. Eu am să laud cu bucurie prezenţa doamnei Elena Murariu dintr-o perspectivă foarte bisericească. Nu este o surpriză sau o taină pentru nimeni ca în Biserică de obicei vocaţiile speciale sunt bărbăteşti - cum este cea preoţească în termeni exclusivi - dar şi cea iconografică în mare parte. Este o androcraţie nelegitimă din punctul meu de vedere, dominantă în biserică. Ea vine de la faptul ca preoţia este o vocaţie exclusiv bărbătească. Dar de aici până la a capacita toate darurile în dreptul firii bărbăteşti, este o cale foarte lungă şi destul de încurcată. Şi asta pentru că tindem din păcate - iată la nivelul acestei perspective bisericeşti n-am ajuns la claritatea la care au ajuns dânşii la cântare şi la iconografie - să supralicităm un pic preoţia, clericalizând un pic Biserica, ceea ce din punctul meu de vedere este o uşoară deviere de la firea adevărată a lucrurilor.

Darurile sunt împărţite şi, pe fiecare şi pe toate le lucrează acelaşi Duh, cum spune Sf. Apostol Pavel, “El le împarte precum voieşte”, nu în funcţie de nişte reguli prestabilite, uşor de receptat şi de exploatat de noi.

Ne aflăm aşadar în faţa unei doamne a iconografiei româneşti. E un dar mirenesc şi o vocaţie şi o actualizare care mie-mi place foarte mult. Mi-ar plăcea ca noi preoţii să avem capacitatea să sesizăm, să încurajăm şi să îmbrăţişăm diversitatea darurilor lui Dumnezeu, care se manifestă cu multă vigoare, cu multă curăţie, cu multă maturitate în cele mai diverse domenii de creativitate şi de exprimare. Nu numai în cel hagiografic. Există şi în literatura beletristică şi în poezia care nu se desfaşoară sub titlul religios bisericesc, daruri care pot fi îmbrăţişate de tutela duhovnicească a Bisericii.

Icoanele doamnei Elena Murariu sunt un fel de sinaxar. Nici nu se putea altfel. Sinaxarul este forma în care Biserica păstrează memoria Sfinţilor, fără abuz, nici măcar fără uz suficient de elemente istorice, de date, de amănunte, ci concentrat aproape exclusiv pe dimensiunile vieţii lor duhovniceşti, care au făcut ca respectivii să fie înscrişi în catalogul Sfinţilor. Sunt reţinute aspectele fundamentale ale vieţii, trăsăturile caracteristice esenţiale care au făcut evidentă manifestarea şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa lor.

Deci, avem în acest sinaxar brâncovenesc o serie de icoane cu ctitoriile, apoi este seria martiriului, care este cea dominantă. Martiriul este citit în cheie teologică foarte profundă, în cheie eshatologică, ce trimite la frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu. Îngemănarea morţii ca jertfă cu Împărăţia lui Dumnezeu este discursul fundamental al Bisericii. Ea se regăseşte atât de frumos în Crucea Brâncovenilor, în toată această iconografie care aşează podoaba, natura, floarea, copacul atât de frumos, păsările, păunii, în această atmosferă a martiriului, scara spre cer şi toate celelalte. Aş vrea să mai spun un lucru pe care aş dori să-l reţineţi! Ca orice lucru curat şi sincer, şi demersul doamnei este unul îndrăzneţ. Spune Sf. Ioan Gură de Aur că ”unde este sfinţenie este multă îndrăzneală.” Vorbim de sfinţenie în accepţiunea curăţiei sufleteşti. Omul care nu este curat, este temător pe bună dreptate, şi aşa şi trebuie să fie. Nu îndrăzneşte să facă paşi, să avanseze, să sugereze, să aibă iniţiative, să deschidă drumuri.

Capitolul care m-a impresionat foarte mult este cel al familiei Brâncoveanu, şi mai mult decât atât al însoţirii domnului cu doamna, Constantin cu Maria Brâncoveanu. Este atâta frumuseţe! Eu însumi sunt un campion al familiei, şi un îndrăgostit de familie. Am găsit în paginile acestui album icoanele doamnei Elena Murariu care reprezintă mai frumos poate ca oricare altcineva, taina cununiei, taina însoţirii bărbatului şi a femeii, sigur, în persoana domnitorului şi a doamnei. Acesta este un aspect atât de frumos şi emoţionant, dar încă nu este cel mai frumos şi cel mai emoţionant. Pentru mine spun aceasta. Cel mai frumos şi emoţionant lucru este îndrăzneala de care vorbeam care prinde contur în propunerea şi pictarea doamnei Maria Marica Brâncoveanu ca sfântă, cu aureolă, deşi ea nu a fost proclamată sfântă. Am citit rândurile şi argumentele doamnei Elena Murariu referitoare la acest subiect. A simţit nevoia să se argumenteze, deşi nu cred că va îndrăzni cineva să comenteze exprimând rezerve măcar faţă de această îndrăzneală. Maria Brâncoveanu a fost soţia unui domnitor martir, a născut unsprezece copii, şi este mamă a patru fii mucenici. A avut tăria extraordinară, în condiţii foarte grele, de adversitate, de instabilitate politică, de exil, să se bată cu toate vitregiile contextului istoric şi să recupereze rămăşitele martirilor(ce s-a putut recupera). Mă întreb acum cum de nu a dat Dumnezeu gând, celor care au rânduit canonizarea Brâncovenilor în 1992 s-o includă şi pe doamna? Cred că este o consecinţă a androcraţiei de care vorbeam. Îmi asum cuvintele. Şi cred că este un semn că ascultăm prea puţin glasul Bisericii, glasul corpului eclesial, de unde ar fi venit cu siguranţă şi acest gând. Dar poate nu este prea târziu. Pledoaria doamnei Elena Murariu este una foarte frumoasă, foarte delicată, impresionantă.

Ca teolog, ca profesor de teologie - tocmai vin de la un curs cu masteranzii - mă simt pe zi ce trece mai mustrat de întâlnirea cu oameni ca doamna Elena Murariu; de întâlnirea cu poeţi, pictori, muzicieni, care nu se exprimă în mod necesar într-un limbaj exclusiv bisericesc, constatând eu însumi că, probabil şi datorită vremurilor prin care am trecut, suntem captivi unei mentalităţi prea închise. Vorbesc de mine, de teologi şi de cei care-şi asumă acest punct de vedere împreună cu mine. Nu ştiu câţi vor fi. Suntem prea închişi şi ar trebui să luăm în considerare, ca temei al mărturisirii noastre, aceste manifestări evidente ale darului Dumnezeiesc care s-ar consitui într-un discurs întemeietor foare viu, foarte convingător, într-o pledoarie care vorbeşte de la sine. Trăim, ca să închei, o epoca de renaştere frumoasă. Să dea Bunul Dumnezeu un timp şi pace, pentru că toate premizele sunt în direcţia unei creşteri, mai ales, iată, în aceasta zonă iconografică şi imnografică.

Iar doamnei Elena Murariu să-i ţină râvna, dragostea şi darul, alături de toţi cei care, asemenea dânsei slujesc lui Dumnezeu şi semenilor zugrăvind chipul Mântuitorului Hristos, al Maicii Domnului şi al sfinţilor!

Back