Despre desenele Elenei Murariu

Vladimir Bulat, Observatorul cultural nr. 98 (355) 18-24 ianuarie 2007

Re-descoperirea icoanei (întâi, a celei ruseşti, apoi a iconografiei balcanice) a fost unul din marile evenimente ale secolului XX, din primele deceniile ale acelui veac lumea a avut revelaţia unei arte care se cam uitase de mai multă vreme. Dialogul cu o această sensibilitate, legată indisolubil şi indestructibil de liturgica ortodoxă, a avut darul refacerii traseului prin care o icoană ia chip, înfăţişare, textură formală. Multă lume s-a întrebat cum anume se face/naşte imaginea iconică. Revelaţia este esenţială, diriguitoare, dar şi îndemânarea meşteşugărească nu este un aspect de neglijat. Se spune apăsat, că o icoană trebuie să fie canonică şi că ea trebuie să facă minuni. Or, procesul de pregătire a unui iconar nu este cu nimic mai lesnicios şi mai de scurtă durată decât ascensiunea unui monah spre autentica trăire duhovnicească, până la alipirea acestuia cu Dumnezeu.

Desenele Elenei Murariu sunt dovada unui meşteşug de mare clasă în înţelegerea şi întruchiparea imaginilor religioase. S-ar putea crede că acestea sunt crochiuri şi bruioane pregătitoare pentru viitoarele icoane. Şi da şi nu. Unele da, altele - nu. Felul în care se concep acestea arată că zugrava cunoaşte cu subtilitate tâlcurile acestui tip de imagini, şi că ele nu pot fi tratate şi concepute ca nişte reprezentări laice, lumeşti, comune. Scenele imaginate de Elena Murariu au o cadenţă specială, un ritm i-aş spune „diaconesc”, o puritate a liniei şi o cromatică „frugală”, toate acestea nu lasă rezerve în receptarea corectă a lor. Textele însoţitoare - completează discret imaginea. Evlavia cu care desenele acestea se nasc, nu lasă nici o îndoială sau confuzie, căci ea se citeşte (şi) din semnătura ieşită „prin mâna Elenei Murariu”...

Să o îndrume Bunul Dumnezeu mereu spre astfel de fapte plastice.

Back