Dorinţa icoanei

Theodor Baconsky, septembrie 2002

Ortodoxia dăinuie sau se risipeşte sub semnul icoanei. Pentru că icoana este expresia liturgică a Întrupării şi pentru că, fără Întrupare, istoria sacră ar fi legendă, mit, simbol sau - preferă unii - vibrantă ficţiune. Oricine acceptă acest silogism suferă pe măsură atunci când observă decăderea icoanei în ultimele veacuri. E greu să micşorăm proporţiile şi rezonanţa eclezială a respectivului declin. Avem în schimb datoria de a semnala orice gest menit să-i limiteze întinderea. Cu un atare sentiment reparator mă adresez celor care vor admira icoanele Elenei Murariu.

Elena Murariu are un parcurs creativ potrivit cu icoana. S-ar spune că structura sa sufletească - şi opţiunile personale - au colaborat impecabil spre a provoca întâlnirea artistei cu tradiţia iconografică a Răsăritului. De câte ori vreun modern desfidă poruncile egolatriei şi practică voluntar umilinţa restauratorului de artă veche, el recuperează implicit dispoziţia spirituală fără de care icoana se preface fie în "tablou", fie în parodie manieristă a unor exigenţe nepricepute. S-a consumat astfel, sub bolta unui anonimat sapienţial, o revelaţie tăcută din care s-a zămislit o vocaţie. Nu ai nevoie de diplome pentru a depista iconicitatea icoanei veritabile. E o chestiune de bun simţ religios. Din nefericire, variaţiunile neobizantine la care asistăm astăzi - ca să nu mai evocăm tristul rafaelism al compoziţiilor de sorginte grigoresciană - ne îngăduie prea rar un asemenea exerciţiu de luciditate. Am ajuns să coabităm docil cu hidosul, cu impostura pietistă şi cu jovialitatea cârpaciului pe care nimeni - laic sau cleric - nu mai are iscusinţa de a-l descuraja. O icoană urâtă îţi face urâtă rugăciunea. E o legătură între artefactul mediocru şi devitalizarea nervului teologic. Iată fundalul de care se distanţează, printr-un contrast salutar, meşteşugul rafinat al Elenei Murariu. Refuzând ambianţa contemporană, icoanele sale dobândesc o exemplaritate intrinsecă. Ele ne amintesc - dacă mai era nevoie - faptul că nu poţi fi cronicarul plastic al mântuirii dacă ai pierdut legătura cu Sf. Scriptură, cu Parinţii Bisericii şi cu maeştrii care au reuşit - printr-un fel de asceză "ermineutică" - să descrie indescriptibilul.

Evident, legătura cu tradiţia iconografiei nu este ancilaritate obtuză, ci jubilaţie a libertăţii domesticite. Elena Murariu a preluat lecţia zugravilor din vremea Paleologilor, s-a lăsat impregnată de subţirimile şcolii cretane şi n-a ratat întâlnirea fecundă cu primitivii italieni. În anatomia sau în vestimentaţia sfinţilor săi intervin adesea umbra lui Giotto, albastrul lui Piero della Francesca şi pe alocuri, rigoarea lui Mantegna. Citate sunt de asemenea, crucifixurile toscane din Trecento şi senzualitatea minerală a Pantokrator-ilor sicilieni de la Cefalu sau Monreale. Mi se pare că o asemenea sinteză - pe care o descifrez într-o retroactivă cheie ecumenică - are toate datele seducţiei nelumeşti fără de care icoana se preface (vorba neoprotestanţilor) în "idol". Icoana adevărată este obiect al dorinţei tocmai pentru a demonstra că fiinţa noastră doritoare se poate izbăvi.

Sper ca Biserica Ortodoxă Română să adopte - şi să consacre - înfăptuirile Elenei Murariu. Dacă talentul său smerit va fi obşteşte celebrat prin îmbisericire, atunci el va putea evolua - secret şi la lumină - spre maturitatea pe care atât privirea credincioasă cât şi artista însăşi o merită din plin.

Back