Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului,
septembrie 2002

Sfinţenia gândului

Primul lucru pe care mi-l poate oferi o icoană adevărată este acela că, de îndată ce am dat cu ochii de ea, să simt nevoia să mă descopăr.

Aceasta înseamnă transparenţa: chipul din icoană adevereşte prezenţa persoanei care se află în spatele lui.

De aici, comunicarea: icoana îmi vorbeşte şi, în acelaşi timp, mă ascultă, într-o voroavă fără cuvinte, ca o cale deschisă spre comuniune.

Aşa mi se par icoanele zugrăvite de Elena Murariu.

Dintre ele, frumoase şi cuvântătoare, îmi atrage atenţia acea a Naşterii Domnului înscrisă în cruce. Nu cunosc o astfel de icoană, n-am văzut ceva asemănător. Dacă nu a avut în faţa un izvod, atunci trebuie să observ că, pe lângă măiestria artistică, Elena Murariu are şi o cultură teologică sau, cel puţin, un simţ teologic. Potrivit tradiţiei răsăritene, Pruncul culcat în iesle este înfăşat în scutece, acestea prefigurând giulgiurile în care va fi înfăşurat trupul mort al Celui de-abia coborât de pe cruce înainte de a fi aşezat în mormânt; de acolo, înviat a treia zi, prima Sa mişcare va fi aceea de a Se pogorî la iad şi de a-i elibera pe cei din veac legaţi. Aşadar, un arc peste timp: naştere-moarte-înviere, la mijloc fiind crucea. În icoana Elenei Murariu, personajele Naşterii sunt înscrise în cele patru laturi ale crucii: sus, îngerii cântând; jos, Iosif îngândurat, femeile scăldând Copilul; pe orizontală, într-o parte şi în alta, pastorii şi magii alergând. Centrul este însă revelator: din trupul crucii se deschide peştera, întunecată, neagră, ca un mormânt în care se profilează, luminând, Pruncul din iesle, înfăşat în scutece şi Maica Sa, cu mâinile întinse adorându-L dar cu privirea adâncită undeva, departe.

Prin toate acestea icoana e o sfinţenie a gândului.

Back