Interviu cu pictoriţa ELENA MURARIU, unul dintre cei mai importanţi artişti plastici contemporani

Dumitru Manolache, OBSERVATORUL de Canada, 11 august 2004

I: Stimată doamnă Murariu, sunteţi născută într-o localitate din “Ţara de Sus”. Credeţi că locul naşterii a marcat în vreun fel destinul dumneavostră profesional?

R: Cred că nimic nu este întâmplător, totul are o explicaţie pe care Stăpânul “Ţării celei mai de Sus” o are în timp ce noi poate dor o intuim sau nu o avem pur şi simplu. Locul naşterii, cu istoria, credinţa şi obiceiurile lui îţi deschide sau îţi închide anumite porţi. Evident nu toţi cei care se nasc în sat la Voroneţ ajung pictori de biserici, istorici ori preoţi sau nu toţi cei ce se nasc lângă stadion ajung campioni olimpici.

I: Aţi absolvit institutul de arte plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Artă Monumentală-Restaurare. De ce această alegere?

R: Înclinaţia mea spre pictură s-a dezvăluit încă din primii ani de şcoală. Aşa se face ca la 10 ani am început să studiez artele plastice. Descoperindu-mi vocaţia nu m-am abătut pe alte poteci. Drumul meu artistic a rămas acelaşi, suferind în mod esenţial de o singură transformare prin trecerea de la creaţia laică la cea religioasă.

I: Cum s-a produs această transformare?

R: În primul rând prin transformarea mea. În timpul facultăţii, studiind arta monumentală şi resturarea am început să mă apropii de lumea artei bizantine şi post-bizantine. Ca restaurator, încercând să înţeleg “pacienii”, adică picturile murale din biserici, m-am apropiat şi de biserică. Încet, am conştientizat şi simţit că operele de artă pe care le restauram erau de fapt icoane iar monumetele de arhitectură în care trăiau icoanele erau biserici. Eu sunt dintre cei care s-au apropiat de Dumnezeu prin icoană.

I: Într-o asemenea profesie unde “se termină” omul şi începe “să vorbească” artistul?

R: Profesiile de pictor restaurator dar mai ales cea de pictor iconar cer un echilibru între trăire şi faptă. Există desigur excepţii care confirmă regula dar eu nu sunt o astfel de excepţie. În ce mă priveşte încerc să fiu în armonie cu mine însămi. Acum, când discutăm, omul şi artistul iconar sper că au un singur gând şi o singură voce…

I: În bibliografia dumneavoastră profesională figureaza lucrări de restaurare la unele dintre cele mai impotante obiective ale artei noastre bisericeşti. Care dintre ele vă este mai apropiat de inimă? Ce loc ocupă în istoria universală a picturii fresca de pe pereţii bisericilor noastre?

R: Am avut marea şansă de a fi implicată în restaurarea unor importante ansambluri de pictură murală. “Pacienţi de bază” unul şi unul! La momentul implicării “pacientul” aflat sub bisturiu sau pensulă devine pentru mine marea mea slăbiciune. Totuşi nu pot uita de duhul de la Voroneţ, unde am trăit revelaţia acestei minunate meserii, anii petrecuţi la Curtea de Argeş unde am “furat” lecţii de pictură de la maeştrii medievali şi Mănăstirea Humor unde m-am şi cununat.
Avem fresce şi icoane de a căror valoare mă cutremur. Dar din păcate sunt extrem de puţin mediatizate atât acasă cât şi în străinătate. Singura excepţie, o constituie, poate, pictura exterioară din nordul Moldovei. Frescele şi icoanele vechi nu sunt promovate pe măsura valorii lor. Bunăoară, pictura religioasă a lui Grigorescu este mai cunoscută decât cea de la biserica sfintei Mănăstiri Hurezi, monument UNESCO pe lista patrimoniului mondial. Dupa 1989 au apărut timide semne de redresare a acestei situaţii dar, fireşte, ne mai rămân multe de facut. Trebuie restaurate fresce şi icoane, trebuie făcute albume de calitate, filme, expoziţii, site-uri, emisiuni de promovare ale comorilor noastre.

I: Am remarcat în biografia dumneavoastră în 2001 şi 2003 la un concurs intitulat “Ruga lemnului tăiat” unde în 2001 aţi luat marele premiu pentru icoană. Vă rog comentaţi acestă sintagmă.

R: Organizatorii seriei de expoziţii intitulate astfel îşi propuseseră o întoarcere la izvoarele adânci şi curate ale creaţiei artistice româneşti şi o redeşteptare a artei religioase. Sintagma folosită se referea la sacrificiul copacului destinat a fi lemn de icoană sau stâlp de iconostas.

I: Şi dacă am tot vorbit despre icoană, cum defineşte Elena Murariu icoana?

R: Despre icoană s-au spus şi se spun lucruri minunate imposibil ca rostind ceva să nu cazi în plagiat. În orice caz icoana este pentru mine un prilej de a-L slăvi pe Dumnezeu, un prilej de meditaţie, o mărturisire a credinţei, o lucrare născută din dor de veşnicie şi de pace duhovnicească. Din punctul meu de vedere, este piesa de rezistenţă a artei plastice.

I: Consideraţi că arta este un dar de la Dumnezeu, că omul se poate mântui prin artă?

R: Dumnezeu l-a facut pe om creator dupa chipul şi asemanarea Sa. Prin artele plastice, omul artist se straduieşte să imite gestul creator, să întrupeze în culori şi forme văzutul şi nevăzutul. Creeaţiile sale sunt diverse şi pot avea caracter laic, religios sau chiar antireligios… Cred că fiecare se poate mântui în artă sau în afara ei: la bancul de lucru, la calculator, pe tractor sau în biblotecă daca îşi foloseşte talanţii şi pune umarul la mântuirea sa şi în primul rând iubindu-L măcar puţin pe Dumnezeu. Cred că te poţi mântui prin artă doar dacă arta ta este ziditoare pentru tine şi ceilalţi. Altfel mă îndoiesc.

I: Anul acesta aţi realizat dupa parerea unor specialişti cea mai frumoasă icoană a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, care a fost donată de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Mănăstirii Putna şi despre care a scris şi ziarul nostru. Vorbiţi-ne despre acestă tulburatoare icoană.

R: Este o icoană amplă ce îl întruchipează pe Sfântul Ştefan cel Mare în faţa tronului de judecată. Binecredinciosul voievod aduce cu sine faptele sale constând în primul rând într-o viaţă de soldat vrednic închinată lui Hristos, o mulţime de ctitorii şi o duzină de prunci. Ştefan este reprezentat ca un împărat bizantin. Sub costumul de mare ceremonie are haine de militar. Un picior îi este rănit. Icoana este încoronată de ctitoriile sale reprezentate simbolic. Scenele laterale amintesc de momentele esenţiale ale vieţii (naşterea şi plecarea la Domnul), de ocrotirea divină de care s-a bucurat voievodul cârmuind ţara atâţia ani, de geniul său militar, de pocăinţa pentru păcatele lumeşti şi de urmaşii săi. În icoană Ştefan cel Mare este comparat cu marii împăraţi sfinţi : David, Constantin. Scena “Cavalcada Sfintei Cruci” ce se desfăşoară în partea inferioară a icoanei şi care întruchipează pe Ştefan alături de marii sfinţi militari este un îndemn la lupta pentru păstrarea credinţei. Această scenă se vrea a fi o compoziţie deschisă în care să se poată alătura şi alţi luptători.

I: Cum v-a venit idea de a picta icoana Sfântului Ştefan cel mare?

R: În primul rând a fost dragostea şi cultul pentru sfântul Ştefan cel Mare trăite înca din copilărie. Apoi, legatura mea cu Putna, mormântul lui Ştefan cel Mare, care are forţă şi taină, intalnirea cu minunatul părinte Iachint al Putnei, implicarea mea ca ucenic resturator pe şantierul de la Voroneţ, ctitoria Sfântului Ştefan cel Mare. Deci gândul pictării icoanei a venit pe un teritoriu pregătit. Aceasta s-a întâmplat în preajma canonizării lui Ştefan, adică în 1992. Mi se părea un proiect extraordinar, o temă grea ţinând cont de tipul special de sfinţenie a Voievodului Ştefan, neînţeleasă şi chiar contestată de unii, dar era o temă ispititoare. Nu mi-a cerut nici o autoritate lumească acest proiect. L-am făcut fiindcă aşa mi s-a dat să simt.
Fiecare sfânt nou canonizat are nevoie de icoană. Lui Ştefan cel Mare i-a fost oficializată sfinţenia după aproape 500 de ani. În tot acest timp el a existat ca sfânt, căci poporul credincios i se închina la mormânt iar bisericile ridicate de el aduceau la Hristos atâtea suflete. Ştefan era sfânt dar un sfânt fără icoană. Chiar dacă aveam imaginea istorică a sa, aceasta nu era icoana sfântului. Chiar şi o fotografie daca am fi avut, ea n-ar fi putut servi drept icoană pentru că icoana nu prezintă omul păcătos ci imaginea sa transfigurată. Din 1992, se încearcă punerea in icoană a chipului Binecredinciosului voievod. M-am străduit şi eu, şi cred că drumul acestei căutari este şi va rămâne deschis. Sunt sigură ca vor mai încerca şi alţii.

I: Care este lucrul cel mai greu când pictezi icoana unui sfânt neavând model iconografic ca sursă de inspiraţie?

R: Marea majoritate a icoanelor care se pictează astăzi sunt copii mai mult sau mai putin reuşite după modele celebre. Icoana pe care i-am dedicat-o lui Ştefan cel Mare nu este din acestă categorie. Când pictezi o icoană încercând să creezi modelul iconografic al sfântului pe care îl pictezi cel mai dificil este să ai viziunea, revelaţia întruchipării acestui sfânt. Acesta este un lucru pe care nu ţi-l poţi programa. La fel cum nu poţi programa scrierea unei poezii sau descoperirea unei teoreme. Important este să stărui, să te pregăteşti, să încerci să fii într-o stare de veghe continuă. Pregătirea se face atât în registrul profesional cât şi duhovnicesc.

I: Ce alte proiecte de acest gen vor urma?

R: Cu voia lui Dumnezeu, nădăjduiesc în primul rând să duc la bun sfârşit, o icoană ce stă pe şevalet de câţiva ani. Icoana sfinţilor Brâncoveni. Aceasteia îi vor urma alte icoane hageografice precum icoana sfântului Apostol Andrei, a Cuvioasei Parascheva şi a Sfântului Ioan Hozevitul. Doresc să pictez măcar icoanele câtorva sfinţi români sau ale căror moaşte au ajuns la noi, sfinţi care au o înrâurire puternică asupra neamului.

I: Sigur, munca pe care o desfaşuraţi poartă în sine o particică de jertfă. Care este jertfa pe care artistul Elena Murariu o depune pe altarul artei, profesiei ştiind că şi dumneavostră aveţi o familie, copii, responsabilităţi casnice, ca toţi ceilalţi oameni?

R: Nu sunt dintre acei creatori care fac o separaţie neta între familie şi profesie. Aceste lucruri pentru mine constituie un tot unitar. Cu toate că avem preocupari diferite, bucuriile şi tristeţile ce ni le aduce profesia sunt ale întregii familii, cum la fel de adevarat este şi reciproca. Este o minune să ma bucur de sprijinul plenar al familiei. Anul are două anotimpuri vara sunt pictor-restaurator iar iarna iconar. În sezonul cald merg pe şantierele de la sfintele mănăstiri împreună cu copii. Sfânta Duminică uneşte familia. În felul acesta, vara adunăm cu toţii energie pentru zilele cu viscol. În sezolul rece revin în Bucureşti, mamă, soţie şi în răgazurile de linişte, ca pictor iconar.

I: Aţi pictat cu siguranţă ingeri. Aţi simtit vreodată atingerea aripilor lor?

R: Pictez şi restaurez adesea chipuri şi aripi de îngeri dar în mod fizic n-am avut niciodată întalnire cu ei. Stau uneori singură, e un fel a spune, in turla bisericii şi le repar aripile cu penele roase de vreme. Am teama să nu greşesc, cu toate că lucrul merge bine. O mulţime de ochi mă privesc in faţă, ochii serafimilor, heruvimilor, arhanghelilor şi parcă altor ochi le simt privirea in ceafă… Aceasta să fie oare atingerea de care mă întrebaţi?

I: În finalul acestui dialog, vă rog să adresaţi câteva cuvinte cititorilor noştri, românilor, fraţilor noştri de peste Ocean?

R: Maica Alexandra, cea care fusese principesa Ileana a României, a trăit mulţi ani în bejenie. Maica vedea în scena “Fuga în Egipt” icoana celui plecat de acasă peste mări şi ţări. Această icoană ce-L reprezintă pe Mântuitorul, maica Domnului şi Sfântul Iosif i-a fost adesea sprijin. Schiţez pentru revista dumneavoastră această icoană şi vă doresc necontenit ajutorul Dumnezeisc al celor zugrăviţi şi al tuturor sfinţilor!

Back