Interviu cu Elena Murariu – iconar, pictor restaurator

Liliana Chiaburu, Vestitorul Ortodoxiei, 15 martie 2004

În perioada 15-25 februarie a.c. a avut loc, la galeria Galateea din Bucureşti, o expoziţie dedicată icoanei Sfântului Ştefan cel Mare, realizată de Elena Murariu – iconar, pictor restaurator.
Vă prezentăm în continuare un interviu al doamnei Elena Murariu, precedat de câteva date biografice ale pictoriţei şi cuvântul de deschidere al expoziţiei, rostit de dl. Academician Virgil Cândea.
Născută în comuna Zvoristea, judeţul Suceava, 29 iunie 1963.
Studii: Intitutul Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, 1983-1987, Secţia Artă Monumentală – Restaurare, cu profesorii Ion Stendl si Dan Mohanu.
Cursul de conservare pictură murală MPC 94 ICCROM, Roma, Italia, 1994.
Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România.

I: Cum v-aţi apropiat de gândul pictării icoanei Sfântului Ştefan cel Mare?

R: Totul a început la canonizarea lui Ştefan. Atunci eu am fost deosebit de bucuroasă că s-a făcut acest pas, pasul canonizării. Dar aveam şi tristeţe, în acelaşi timp, că se opunea rezistenţă acestui fapt.

I: Dumneavoastră sunteţi suceveancă?

R: Da. Sunt născută la Zvoriştea. Pentru mine, încă din copilărie, Ştefan cel Mare era “ ceva din totdeauna”. Toate se raportau la noi la Ştefan. Dacă era ceva bun şi vechi, era de pe vremea marelui voievod. Dacă era o faptă extraordinară era a lui Ştefan, chiar dacă uneori nu îi aparţinea. Eu am trăit cu gândul că în lumea în care trăiam a început cu Ştefan cel Mare.
Aveam o mătuşă la Falcău, foarte aproape de Putna, la care mergeam deseori în copilărie şi normal că ajungând la Falcău, făceam un drum şi la Putna. Mătuşa mea era foarte evlavioasă şi, deasemenea, a întreţinut focul acesta al credintei în Ştefan cel Mare, pentru că ea îl vedea ca pe un sfânt. Se ştie prea bine că pe Ştefan poporul l-a canonizat întâi, şi asta nu acum, în anii 90, ci încă de la 1500. I se spunea “Zveti Ştefan”. Deci, pe fondul acesta propice a apărut şi gandul de a îi face o icoană.
Mai aveam apoi amintiri tulburătoare legate de cuvintele ziditoare – adevărate lecţii de patriotism şi credintă ale călugărilor putneni, de piesele muzeale, mai ales broderiile şi icoana triptic purtată de Ştefan cel Mare în luptă. De cântarea de la Putna, de austeritatea mormântului şi măreţia lui. De la prima excursie in nordul Moldovei cu clasa, nu-mi amintesc limpede decât atât: mormântul lui Ştefan cel Mare şi o poartă mică dintr-o manăstire, o poartă pentru smerenie… . După aceea implicarea mea in restaurarea de pictură murală. Aici este un lucru despre care cred că nu a fost intâmplător. Dragostea pentru această minunată meserie, restaurarea m-a cuprins intr-o ctitorie a marelui voievod la Voroneţ… . Acesta era, pot să zic, fondul latent.
Apoi a fost momentul canonizării.
Biserica recunoştea sfinţenia lui Ştefan cel Mare. Ştefan avea nevoie de icoană. Cum v-a arăta aceasta? Am văzut icoana canonizării la Putna, apoi mi-a ajuns in mână o carte cu icoanele tuturor sfinţilor canonizaţi după 1990. mărturisesc că am fost destul de tristă pentru că multe dintre ele erau convenţionale şi refltectau, cu mici excepţii, graba veacului in care erau făcute.
În acea perioadă mă ocupam mai mult de restaurare şi ideea de a mă exprima ca şi iconar era în stadiul de proiect, fiind încă mult tributară pe linia artistică a artei laice. Atunci m-am rugat să mă învrednicească Dumnezeu ca să încerc la rându-mi “scrierea” icanei marelui voievod Ştefan. De fapt, voiam ca toti sfinţii nou canonizaţi să aibă şi alte icoane. Ideea de a face icoane noi sfinţilor acestora, de a creea modelul iconografic – poate chiar programele iconografice ale vieţii lor, o găseam a fi o temă foarte dificilă, dar deosebit de incitantă. Întrucât proiectul era destul de ambiţios, iar puterile mele firave, le-am propus colegilor mei şi ei restauratori la vremea aceea, să facem un proiect in sensul acesta. Ar fi trebuit să ne alegem câţiva sfinţi, fiecare pe cei pentru care am fi simţit mai multa evlavie, şi să pornim pe drumul nu tocmai uşor al găsirii “adevăratelor chipuri” . Când am făcut acea alegere se înţelege că mi-a revenit dificila sarcină de a picta icoana Sfantului Ştefan cel Mare. Mi-am mai ales una: cea a Sfinţilor Brâncoveni, cu toate că icoana canonizării acestora o consider în context o reuşită de referinţă. Ideea unui asemenea proiect a fost foarte bine primită, însă din păcate numai eu m-am putut ţine de gândul acesta.

I: Cum v-aţi hotârat să dedicaţi o expoziţie icoanei Sfântului Ştefan cel Mare?

R: În primul rând, a fost icoana la care am lucrat timp de 12 ani. Căci consider că piatra de temelie a acestei icoane s-a pus din momentul începutului lucrului cu gândul. Anul trecut era deja într-un stadiu avansat pentru că eu îmi propusesem să o termin în 2003. N-am reuşit însă, dar aveam şanse să izbândesc. Icoana aceasta a fost o prezentă în viaţa familiei mele atâţia ani, a fost limanul la care eu am tot revenit. Dar, în 12 ani, să nu vă imaginaţi că eu am stat tot timpul zi de zi şi am lucrat la ea. În 12 ani am facut sute de metri pătraţi de restaurare de frescă, am pictat alte zeci de icoane am dat naştere şi am crescut doi copii: Ioana şi Ştefan…
Să nu credeţi că aş fi putut reuşi într-un astfel de proiect de una singură. Am fost ajutată cu gândul şi cu fapta de multe persoane. Aş vrea sa le mulţumesc tuturor şi în special câtorva pe care aş vrea sa îi si numesc: domana Ecaterica Chincheza Buculei, doamna Maria Mirea. Deasemenea, trebuie să mai amintesc de sprijinul unora care s-au petrecut dintre noi şi pe care pot să îi consider, intr-un fel, ca autori ai icoanei: Părintele Iachint al Putnei, părintele Sofian şi Irina Brodeală.
Gândul de a face o expoziţie dedicată lui Ştefan cel Mare a apărut abia la sfârşitul anului trecut. Am făcut o cerere la Uniunea Artiştilor Plastici să mi se acorde o sală în spaţiul uniunii. Cererea mea viza o sală mare în care să fac o expoziţie cu majoritatea desenelor şi icoanelor pictate de mine în ultimii ani, un fel de retrospectivă a lucrărilor mele de iconar. Intâmplarea a făcut, sau poate Ştefan cel Mare a făcut, să-mi fie atribuită o sală mai mică: galeria Gateea. Astfel, m-am trezit spre sfârşitul lui 2003 cu planul dat peste cap. Spaţiul acesta, cumva nou şi de care nu mă apropiasem suficient însă cerea o nouă idee. Voiam o expoziţie tematică. Trebuia să am o propunere coerentă, nu alăturarea de icoane pur şi simplu. Socot că ideea exopoziţiei de icoane are ceva nefiresc in sine: adevărata patrie a icoanelor nu este nici expoziţia, nici muzeul, ci Biserica. Dacă expui icoane, fie ele frumoase si canonice, dar cu o tematică neînchegată, o alergare derutantă prin toată Sfanta Scriptură într-un spaţiu secularizat, rişti să obţii efectul de depozit sau de magazin de icoane. În contextul acestei frămantări, mi-a venit ideea realizării unei expoziţii întru cinstirea voievodului Ştefan. După o muncă îndârjită, am terminat icoana la timp, iar alături am aşezat o parte din schiţele păstrate de pe parcursul realizării ei. Expoziţia a fost aranjată ca un drum iniţiatic, în care privitorul putea urmări cronologia secvenţelor naşterii icoanei lui Ştefan cel Mare. Mergând pe acest drum puteai vedea metamorfoza, transfigurarea, şi esenţializarea atât a gândurilor iconarului cât şi a icoanei însăşi. Tot aici şi-au găsit locul şi unele fapte ce ţin de duhovnicia lui Ştefan cel Mare care nu au mai “încăput” în icoana. Erau, ca să spun aşa niste prelungiri, “braţe ale icoanei”. Unul dintre aceste braţe era şi cel pe care îl parcurgeai după ce vedeai icoana: drumul Învierii şi al Raiului. Acesta era văzut ca o consecinţa a vietii Binecredinciosului voievod Ştefan, dar şi ca o invitaţie adresată celui care vedea expoziţia.

I: Icoana Sfântului Ştefan cel Mare este un moment important în existenţa dumneavoastră ca iconar?

R: Această icoană este una din piesele de rezistenţă ale muncii mele de icoanar de până acum. A fost lucrarea care mi-a ridicat cele mai multe probleme plastice şi duhovniceşti. Este proiectul meu de până acum cel mai complex. De ce? Pentru că este o icoană amplă ca dimensiuni în contextul icoanelor româneşti şi pentru care a trebuit să fac un program iconografic. Mai realizasem icoane hagiografice pentru sfinţii Andrei şi Fanurie, dar aici a fost cu totul altceva. Trebuia să incerc din tot ce s-ar putea spune despre Stefan, şi se pot spune foarte, foarte multe, să aleg dintre momentele cu valoare duhovnicească pe cele mai importante, care să poată fi transpuse plastic, să poată extrage esenţa unei vieţi.
Munca mea a fost uşurată de faptul că există multe documente. Ştefan nu este ca, de exemplu, unii sfinţi din necropole despre care găseşti doar o inscripţie şi moaştele, de la care să faci o icoana şi să compui un program iconografic. Eu am avut un material bogat, atâtea documente, atâtea imagini cu Ştefan, atâtea fapte concrete, deci am avut de unde să mă inspir… Uneori tocmai această bogăţie mi-a ingreunat lucrul. Pentru că din toate acestea trebuia selectat ceva din care să iasă o piesă rotundă, ceva coerent, sintetic, frumos şi convingător. Pentru că ştiţi cum e, atunci cand faci o icoană, icoana e ca o formă perfectă, să zicem un triunghi echilateral. Poţi să ai să zicem, zece scene foarte frumoase, dar trebuie să pui nouă. Cu tristeţe trebuie să renunţi la cea de-a zecea scenă pentru ca una din laturi îţi iese prea lungă. Sau ai şapte şcene şi-ţi mai trebuie două. Pe care să le alegi şi cum să lungeşti a treia latură ca triunghiul tău să iasă perfect? Icoana nu este descriptivă, nu este păşunistă, nu este eshaustivă, ea merge la esenţă. Icoana este simplă si ştiţi că cel mai greu este să fii simplu. De aceea spun că această icoană mi-a adus multă zbatere interioară şi mi-a ridicat multe probleme. Sunt bucuroasă cum a ieşit in final. Şi sunt bucuroasă că este apreciată. Cred insă că tema este departe de a fi epuizată şi eu insă-mi aş picta-o poate altfel dacă aş lua-o de la început.

I: Pentru că aţi pomenit de zbaterile interioare pe care le-aţi avut la pictarea acestei icoane, spuneţi-ne ce pregătire sufletească credeţi că este necesară pentru un iconar contemporan?

R: Iconarul contemporan este omul care trăieşte în vremea aceasta dar este omul care trebuie să rezoneze şi cu vremurile trecute. Cei mai mari maeştri iconografi de la care noi, iconarii contemporani învăţăm sunt de mult trecuţi la Domnul. Ei sunt oamnei ai trecutului istoric, dar ai prezentului duhovnicesc, pentru că urcarea lor este vie, învăţandu-ne prin icoanele lor arta de a face văzut transcendentul. Iconografii vechi vin spre noi iar noi mergem spre ei. Suntem cumva contemporani în lumea icoanei. Poţi trăi ca un om al timpului tău dar ca un om al bisericii. Altfel ceea ce creezi, ceea ce faci, devine şchiop, pentru că vei fi tot timpul ispitit să te autoportretizezi, vrei ca tu să ieşi în fată, nu icoana. Modelul prometeic nu este specific iconarului. Modelele sale sunt Iisus Hristos şi sfinţii. Un iconar trebuie să se smerească şi acesta cred că este lucrul cel mai greu, să te smereşti în vremurile astea cand eşti artist, ca să laşi Sfantul, să-L laşi pe Hristos să Se vadă, să-L poţi căuta pe El, să-l poţi “scrie” pe El şi nu pe tine.
Evident, oricat te-ai strădui să te micşorezi tot te vei vedea şi tu. Amprenta personală va transpare. Dar dacă nici nu vei incerca să faci un pas spre culise, dacă nici nu te vei apleca la vreo sinceră metanie, încercarea de a zugravi icoana va muri înainte de a se naşte. Iconarul trebuie să aibă acea stare de smerenie, în care să-şi dorească să picteze icoane, nu să facă în primul rand opere de artă. Dacă lucrarea lui va fi operă adevarată, acest lucru nu se poate întampla decat dacă este şi operă de artă. Iconarii sunt păstrătorii unei culturi teocentrice şi aşa vor rămane. Icoana nu poate cădea in abisurile artei contemporane. Sunt drumuri divergente.
Este limpede că soarta iconarului contemporan este mult mai dificilă decat cea a iconarului din vremea lui Ştefan cel Mare. Acesta are mult mai multe tenţatii, ispite, momente de irosire decat confratele său din trecut. Dar starea de pregătire sufletească a iconarului contemporan cred că trebuie să fie comparabilă cu acelui din vechime, pentru că lucrarea sa este defapt aceeaşi. Evident că este greu, chiar imposibil, să te ridici pe culmile atinse de unii maeştrii dintre care unii sunt sfinţi. Dar eu cred că Dumnezeu vede oamenii în contextul vreimii lor şi cere iconarului pe măsura talanţilor daţi.
Eu vin din lumea artistică laică. Cred că am reuşit să pictez icoane doar îin masura în care am reuşit să mă schimb şi să renunţ la ce vă spuneam înainte, la exacerbarea propriului eu. Evident că trebuie sa fii un om în Biserică, sa duci o viaţa în Biserică, măcar să tinzi la ea dacă nu reuşeşti. Încerc să-mi asum o viaţa de creştin, dar nu pot să spun că rugaciunea şi postul, în sensul lor profund, sunt cele mai mari reuşite ale mele.
Eu pictez şi… dar ar fi nepotrivit să vă spun cum mă rog eu cand pictez icoane pentru că ma rog atât de naiv si nepretenţios încât ar suna pueril de-a dreptul. Nu spun rugăciuni sofisticate. Nu pot să zici despre tine când eşti iconar, când eşti in Biserică şi când ştii cât de înalt este urcuşul că eşti “cel mai”, “numai cu post şi rugăciune”… Auzim adesea sintagma “Aceste icoane sunt pictate cu post şi rugăciune”, ca o garanţie de necontestat, un certificat de calitate al iconicităţii şi a artisticităţii lucrării. Însă postul si rugăciunea sunt doar una dintre “aripile” iconarului în tentativele lui de zbor către icoană.
Este aripa credinţei. Sunt atâtea icoane pictate cu credinţă, dar care din pacate, sunt kitsch-uri. Aceasta se întamplă pentru că iconarului îi lipseşte cealaltă “aripă”, a talentului, a reflecţiei şi a muncii. Mi se pare că se mimează lucrurile şi se creează un fals, o atitudine teatrală. Chiar daca te rogi, nu poţi să spui asta cu voce prea tare…
Chiar şi cei mai mari sfinţi spuneau despre ei că sunt ultimii păcătoşi. Fireşte că mă rog! Atunci cand puneam lumina în ochii sfântului, punctul de culoare trebuia aşezat cu o precizie mai mult decât milimetrică, ţinând seama de dimensiunea miniaturală a scenelor. În astfel de clipe toată fiinţa iţi intră în tensiune şi atunci zici: “Doamne! Ajută-mă!” sau “Sfinte Ştefane! Ajută-mă”. O spui fără preget, necondiţionat. Te rogi pur şi simplu. Altfel nu se poate. Pictând chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului şi ale sfinţilor, iconarul este pus tot timpul în situaţia de a slăvi, de a se ruga şi de a mulţumi. Şi eu imi zic ca sluga sutaşului: “Cred, Doamne, dar ajută necredinţei mele!”.

I: Unde v-aţi bucura cel mai mult să ajungă icoana sfântului Ştefan cel Mare?

R: Cred că icoana lui Ştefan cel Mare ar trebui să ajungă într-una din ctitoriile sale. Eu îmi doresc ca ea să-şi gasesca locul la Putna, acolo unde este mormântul cu flori de mac şi frunze de stejar, unde călugarii traiesc în duhul şi puterea sfântului, unde iernile sunt atât de geroase şi unde cântările sunt atât de ziditoare.

I: Şi se poate într-adevăr să ajungă la Putna?

R: Eu sper şi mă rog in acest sens. Aceasta este o icoană de o factură voievodală, dar cine-şi mai poate permite sa facă astăzi gesturi voievodale?…

I: Ce credeţi că ar trebui făcut pentru a se promova în Biserică icoana bună?

R: Eu cred ca icoana buna se promovează în Biserică. Chiar experienţa personală mă îndreptaţeşte să afirm acest lucru. Îmi amintesc cu bucurie de modul în care a fost primită icoana lui Ştefan cel Mare când a fost prezentată Sfântului Sinod la inceputul lui februarie, cu câteva zile înainte de vernisajul expoziţiei. Atunci, în ciuda importantelor probleme care se dezbăteau, membrii Adunării Bisericeşti au acceptat să prezint icoana şi şi-au făcut timp să o privească.
În acelaşi timp cred că promovarea în general a icoanei de calitate nu se face înca în masura în care ar fi nevoie sa se faca. Desigur, nu sunt eu cea care să definesc prioritaţile de acţiune ale Bisericii, dar ştiu că fiecare lucru va fi împlinit atunci cand îi soseşte vremea. Cea mai bună promovare s-ar putea face investindu-se în educaţie. Nu este vorba numai de educaţia noilor generaţii de iconari ci şi de educaţia tuturor credincioşilor. O menţiune specială merită facută pentru studenţii care se pregătesc pentru a deveni preoţi, pentru că ei vor avea un rol hotărâtor în rezolvarea acestei probleme. Orice student al secţiei de Teologie Pastorală este un potenţial ctitor de icoană, este un potenţial ctitor de biserică.
O problemă delicată, despre care cred că ştiţi deja, este cea a învătământului de specialitate în domeniul picturii religioase şi a restaurării patrimoniului, organizat atât la institutul de arte plastice cât şi la facultatea de teologie. Rezolvarea ei ar putea sa ridice nivelul calitativ al icoanelor contemporane. Astfel, eu însămi, sunt din punct de vedere formal , “o problemă”: sunt absolventă institutului de arte plastice “Nicolae Gigorescu” şi nu sunt absolventă sistemului de învăţământ al patriarhiei. În consecinţă, nu am “nici o calificare” recunoscută ca atare.
O altă cale este promovarea publică a icoanei de calitate. Eu am fost foarte impresionată acum zece ani, cand pe postul de televiziune Italian RAI Uno, într-o ţară care prin definiţie este catolică, au fost înfăţişate în ziua Învierii Domnului numai şi numai icoane ortodoxe de cea mai bună calitate, deşi aveau tablouri religioase valoroase care puteau fi arătate.
N-am văzut “Bunavestire” de Leonardo da Vinci, nici “Sfânta Familie” a lui Michelangelo, nici “Învierea” lui Pierro della Francesca şi nici “Madonele” lui Rafael…
Educaţia credincioşilor se face prin mijloacele mass-media contemporane: în primul rand prin televiziune, apoi ziare, periodice, carte şi din ce în ce mai mult prin Internet.
Aş vrea să mă aplec asupra unei contradicţii. Pe de o parte, aceste mijloace se ocupă in general de propagarea imaginilor unor obiecte menite societaţii de consum. Pe de altă parte, icoana nu este un asemenea obiect. Icoana nu are termen de garanţie un an, nu este facută pe PAL, nu este din material plastic şi nu este poleită cu “arome identic naturale” din aur. Icoana nu este obiect de unică folosinţă şi nu este menită spre a fi efemeră. Efemeritatea care poate fi “plină de farmec” pentru multe dintre operele de artă modernă, devine oneroasă in cazul icoanei. Pentru că icoana o faci cu gândul veşniciei. Împrejurarea în care credincioşii care săruta o icoană raman cu aurul şi cu sfinţii pe buzele lor poate avea valenţe de happening. Dar nu este însa decât un spectacol derizoriu!
Gândul cu care se face o icoană adevarată te smereşte, ajutându-te să-L regaseşti pe Dumnezeu. Icoana creează altar casei şi este obiect sfânt ce se păstrează din generaţie în generaţie. Ea are valoare atât spirituală, cât şi materială. Când Petru Rareş a fugit travestit prin munţi ca să se adăpostească în Cetatea Ciceului, avea in traistă Tetraevangheliarul cu icoana tatălui său. Daca acesta ar fi fost facută cu tehnologia de consum de astăzi oare am mai fi avut noi in tezaurul de la Putna această nestemată a neamului?
Foarte importantă pentru educaţia credincioşilor este şi oferta pangarelor din bisericile noastre. Ceea ce este in pangar are girul Bisericii. Omul însetat de evlavie nu-şi pune problema incurajării icoanei de calitate. El cumpără după puterile lui. Iar de multe ori ceea ce cumpară este kitsch.
În Biserică sunt destui oameni capabili sa evalueze corect şi în cunoştiinţa de cauză calitatea unei icoane, atât între ierarhi cât şi între mirenii credincioşi sunt autoritaţi în domeniile istoriei şi artei.
Există atâtea icoane frumoase româneşti care nu sunt îndeajuns popularizate. Multe dintre ele sunt icoane vechi la care poporul credincios se închină şi se roagă de veacuri. Cred că acestea ar trebui în primul rând să poarte stindardul pe drumul către icoana de calitate. Poate că o dezbatere publică dedicată soartei icoanei contemporane, organizată de Biserică, ar fi un pas pe calea cea bună.
Eu cred ca lucrurile se vor rezolva în timp, vor intra mai bine pe un făgaş şi nu vor mai fi “omleta” asta între bine şi rău. Pentru că acum lucrurile sunt amestecate s-au pierdut hotarele. Mai cred deasemeni că hotarele vor fi trasate de tineri. Au venit foarte mulţi tineri şi în expoziţie. Şi sunt foarte multi tineri care îşi depăşesc profesorii pentru că profesorii provin dintr-o generaţie mai departată de Biserică, iar mulţi dintre tineri au deschiderea acesta spre Biserica şi simt, şi îi pun de multe ori in încurcătură pe profesori. Însă şi pentru tineri este destul de greu. Pentru că ei pornesc cu dorinţa de a lucra icoane bune dar după aceea se lovesc de problema traiului zilnic. Şi totuşi să nu deznădăjduim!

Back